A

ZE	Quésta pàgina a l'é scrîta in zenéize, segóndo a grafîa ofiçiâ

A (minoscolo a) a l'é a primma letia de l'alfabêto latin e de tutti i alfabêti derivæ da quest'urtimo. A l'é scimile a-a letia grêga antîga alfa, da-a quæ a l'é derivâ. A seu forma maioscola consciste di doî lâti inclinæ de 'n triangolo, atraversæ into mêzo da 'na bâra òrizontale. A verscion minoscola a se peu scrîve in dôe forme: a a doî livelli, e ɑ a un livello, che se ûza de sòlito inta scrîtûa fæta a man e inti font che ghe se bâzan, sorviatutto font pensæ pe-a letûa di figeu, e a se trêuva anche inta grafîa italica.

A
Alfabêto latìn
Aa	Bb	Cc	Dd
Ee	Ff	Gg	Hh
Ii	Jj	Kk	Ll
Mm	Nn	Oo	Pp
Qq	Rr	Ss	Tt
Uu	Vv	Ww	Xx
Yy	Zz
Létie azontîve de parlæ liguri
Ææ	Çç	Ëë	Ññ
Ňň	Öö	Œœ	Řř
Šš	Ṡṡ	Üü

Stöia

Egiçian	Creteize	Aleph fenîcio	Semitico	Alfa grêgo	A etrusca	A româna/cirillica	Beöta 800–700 a.C.	Onciâle grêgo	Onciâle latin 300 d.C.

O ciù antîgo antenòu segûo da "A" o l'é l'aleph (scrîto ascì 'aleph), a primma letia de l'alfabêto fenîcio, che o l'aveiva sôlo consonante (pe sta raxon, st'alfabêto o l'é dîto ascì abjad, pe distingoelo da 'n alfabêto vêo). L'antenòu de l'aleph o porieiva êse stæto 'n pitogramma de 'na testa de beu inta scrîtûa protosinaitica, infloensòu da-i geroglifici egiçi, senplificòu inta forma de 'na testa triangolâre co dôe còrne.

In gîo a-o 1600 a.C., a letia de l'alfabêto fenîcio aveiva 'na forma liniâre, ch'a l'é stæta uzâ comme bâze pe çertidun forme sucesîve. Se pensa ch'o seu nomme foîse somegiante a quello de l'aleph paleoebraico ò arabo.

A gòtica	A onciâle	'N'âtra A gòtica
A româna moderna	A italica moderna	A corscîva moderna

Quande, inta Grêcia antîga, se iniçiâva a uzâ st'alfabêto, no servîva 'na letia pe rapresentâ l'òcluxîva glottâle (o son consonantico ch'a letia a raprezentâva inta lengoa fenîcia e âtre lengoe semitiche, e o primmo fonêma da prononçia fenîcia da letia), donca se uzâva 'na verscion modificâ do segno pe raprezentâ a vocâle /a/, e a l'êa ciamâ co-o nomme alfa. Inte ciù antîghe iscriçioin grêghe dòppo o medioêvo elenico, che remontano a-o VIII secolo a.C., a letia a l'êa scrîta de lâto, ma inte l'alfabêto grêgo di tenpi sucesîvi a l'êa somegiante a-a moderna letia maioscola, sciben che ghe son molte varianti locâli diversce (prezenpio, co-ina "ganba" ciù curta, ò co-a linia de mêzo a 'n angolo diverso.

I etruschi aveivan portòu l'alfabêto grêgo inta penîzoa italiann-a, sensa cangiâ a letia, e o seu alfabêto o l'êa stæto adotòu da-i români pe scrîve a lengoa latinn-a.

Varianti tipografiche

Diversci mòddi de scrîve a A minoscola.

A-o tenpo di români existeivan molte forme da letia "A". A prinçipâ a l'êa a verscion monumentâle, usâ pe l'iscriçioin in sciâ prîa. Gh'êa ascì 'na grafîa corscîva adêuviâ pe-i scrîti de tutti i giorni, che però a l'êa uzâ sorviatutto in sce materiâli pöco rexistenti, donca no ghe son molti ezenpi de sta grafîa a-a giornâ d'ancheu, rispetto a quella monumentâle. Existan però ezenpi de corscîvo maioscolo, corscîvo minoscolo, e corscîvo semiminoscolo, oltre a varianti a-a meitæ tra o stîle monumentâle e quello corscîvo, tra e quæ ghe son o semionciâle e l'onciâle.

A-a fin de l'Inpêro Româno (V secolo d.C.) s'êan svilupæ 'nte l'Eoröpa òcidentâle diversce varianti de corscîvo minoscolo, tramêzo e quæ o minoscolo semicorscîvo italian, a scritûa merovingia françeize, a scritûa vizigòtica inta Spagna, e a scritûa insulâre da Gran Bretagna. In gîo a-o IX secolo, a scritûa carolinn-a (derivâ da 'na conbinaçion de forme precedenti e molto scimile a-e forme da giornâ d'ancheu) a l'êa a forma prinçipâ adêuviâ inscî libbri, primma de l'invençion da stampa.

Inte l'Italia do XV secolo, in sciâ bâze da scritûa carolinn-a, s'êan formæ e dôe prinçipæ varianti ancheu conosciûe: l'italica e a româna. A forma italica, dîta ascì a corscîva, a s'êa svilupâ da 'na forma adêuviâ da scritôi medievâli irlandeizi e ingleizi, ch'a s'asomegiâva a-a letia grêga tau. Sta forma a se ûza 'nta ciù parte de caligrafîe moderne, e a l'é formâ da 'n çercio e da 'n træto verticâle. A forma româna, che a s'adêuvia 'nta ciù parte di materiâli stampæ, a l'é formâ da 'n çercio picin co-în arco sorvia ("a"). L’unn-a e l’âtra son derivæ da-a verscion maioscola. Inta caligrafîa grêga (comme o se peu vedde da-a verscion onciâle mostrâ chi) gh'êa l'abitudine de unî a ganba scinistra e a linia orizontâle 'nte 'n scingolo çercio, e molte vòtte a ganba destra a se traciâva verticalmente. Pöi, inte çertidun mòddi de scrîve, a decoraçion che a dâva iniçio a-a ganba destra l'êa diventâ 'n arco, dando coscì òrigine a-a forma "stampâ", mentre inte âtri a l'êa sconparîo, dando òrigine a-a forma corscîva.

A forma italica a s'adêuvia pe comunicâ enfaxi, ò pe distingoe 'na parte de 'n testo da 'n'âtra (de sòlito scrîta in forma româna). Gh'é d'âtri câxi donde a a corscîva ("ɑ", dîta ascì alfa latinn-a) a se diferençia da-a "a" latinn-a (comme prezenpio 'nte l'alfabêto fonetico internaçionâle, ò IPA).

Ûzo 'nti scistêmi de scrîtûa

Ligure

Inte parlæ liguri, a letia a raprezenta o son /a/.

Âtre lengoe

Inta ciù parte de lengoe ch'adêuvian l'alfabêto latin, ⟨a⟩ raprezenta 'na vocâle averta no ariondâ, comme /a/, /ä/, ò /ɑ/. 'N eceçion a l'é raprezentâ da-o dialetto Saanich, donde ⟨A⟩ e ⟨Á⟩ indican 'na vocâle frontâ semiserâ no ariondâ /e/.

Âtri scistêmi

Inta notaçion fonetica e fonemica:

• inte l'alfabêto fonetico internaçionâle, ⟨a⟩ a raprezenta a vocâle frontâ averta no ariondâ, ⟨ä⟩ a vocâle centrâle averta no ariondâ, e ⟨ɑ⟩ a vocâle derê averta no ariondâ.
• inte l'X-SAMPA, ⟨a⟩ a s'adêuvia pe-a vocâle frontâ averta no ariondâ, e ⟨A⟩ pe-a vocâle derê averta no ariondâ.

Âtri ûzi

Inte l'algebra, a letia a a s'adêuvia, insemme a âtre letie a l'iniçio de l'alfabêto, pe raprezentâ quantitæ conosciûe, mentre e letie a-a fin de l'alfabêto (x, y, z) s'adêuvian pe raprezentâ quantitæ sconosciûe.

Inta giometrîa, e maioscole A, B, C ecc. s'adêuvian pe raprezentâ segmenti, linie, raggi ecc. 'Na A maioscola s'adêuvia ascì pe raprezentâ 'n angolo de 'n triangolo.

Carateri corelæ

Alfabêto latin

• Æ æ : ligatûa AE latinn-a
• A con diacritichi: Å å Ǻ ǻ Ḁ ḁ ẚ Ă ă Ặ ặ Ắ ắ Ằ ằ Ẳ ẳ Ẵ ẵ Ȃ ȃ Â â Ậ ậ Ấ ấ Ầ ầ Ẫ ẫ Ẩ ẩ Ả ả Ǎ ǎ Ⱥ ⱥ Ȧ ȧ Ǡ ǡ Ạ ạ Ä ä Ǟ ǟ À à Ȁ ȁ Á á Ā ā Ā̀ ā̀ Ã ã Ą ą Ą́ ą́ Ą̃ ą̃ A̲ a̲ ᶏ

• Scinboli de trascriçion fonetica corelæ a A (l'alfabêto fonetico internaçionâle o adêuvia sôlo e minoscole, ma âtri scistêmi de scrîtûa adêuvian e forme maioscole):
  • Ɑ ɑ : Letia latinn-a alfa / A corscîva, ch'a raprezenta 'na vocâle derê averta no ariondâ 'nte l'IPA
  • ᶐ : Alfa latinn-a minoscola con gancio retroflesso
  • Ɐ ɐ : A inbösa, ch'a raprezenta 'na vocâle centrâle quæxi averta no ariondâ 'nte l'IPA
  • Λ ʌ : V inbösa, ch'a raprezenta 'na vocâle derê semiaverta no ariondâ 'nte l'IPA
  • Ɒ ɒ : Alfa latinn-a inbösa, ch'a raprezenta 'na vocâle derê averta ariondâ 'nte l'IPA
  • ᶛ : Letia de modifica alfa latinn-a minoscola inbösa
  • ᴀ : A in maioscoletto, in vêgio scinbolo 'nte l'alfabêto fonetico internaçionâle adêuviòu pe raprezentâ varri soin (specce vocâli averte)
  • ᴬ ᵃ ᵄ : Letie de modifica adêuviæ 'nte l'alfabêto fonetico uralico (UPA)
  • ₐ : a minoscola scrîta a-a bâze, uzâ 'nti studi 'nscê lengoe indoeoropêe

Antenæ e segni scimili 'nte âtri alfabêti

• 𐤀 : letia semitica aleph, da-a quæ derîvan i segoenti scinboli
  • Α α : letia grêga alfa, da-a quæ derîvan i segoenti scinboli
    • А а : letia cirillica A
    • Ⲁ ⲁ : letia còpta alfa
    • 𐌀 : A italica antîga, antenâ da A latinn-a moderna
      • ᚨ : letia runica ansuz, probabilmente derivâ da-a A italica antîga
    • 𐌰 : letia gòtica aza/asks

Vôxe corelæ

• Æ

Âtri progètti

Altri progetti

• Wikimedia Commons

• Wikimedia Commons a contêgne di files in sce A

Colegamenti estèrni

• a in sciâ Treccani

Contròllo de outoritæ	LCCN (EN) sh2015000917